Despre Adrian

Despre Adrian

Cine este la butoanele acestui blog?
Adrian Tămășan, un bărbat nevăzător de vreo 40 de ani, care și-a pierdut vederea în anul 2007, dar care nu s-a lăsat bătut de circumstanțele vieții, ci a realizat mai mult ca nevăzător decât înainte.

Dar pentru că eu scriu, să scriu la persoana întâi.

După un diagnostic de glaucom rebel la orice tratament am aflat undeva pe la mijlocul lui 2003 că voi deveni nevăzător mai curând sau mai târziu, și asta tocmai pe când mă pregăteam să mă căsătoresc.
Ei bine, vestea nu a căzut ca un trăznet, așa cum iubesc canalele de știri să spună, dar pot spune că din ziua aceea pentru o perioadă destul de lungă am avut senzația că am o piatră mare legată de gât, care vrea să mă scufunde tot mai mult și mai mult.
Am avut ocazia să reflectez îndelung la ce va fi viața mea peste câțiva ani, așa că am făcut-o pe îndelete.
Nu știu cum ați face dumneavoastră dacă a-ți ști mai dinainte că urmează să vină în viața dumneavoastră un eveniment care vă va marca întreaga viață în mod definitiv, de la felul cum mergeți pe stradă, cum vă alegeți dimineața hainele, la felul cum mâncați sau vă privesc oamenii, sau felul cum veți citi.
Negreșit, specia umană este una extrem de adaptabilă, și unii indivizi din cadrul ei conduc plutonul celor ce se adaptează ușor. Și spun asta pentru că sunt situații și situații la care trebuie să ne adaptăm, și în funcție de situații, adaptarea poate fi mai ușoară sau mai grea, insurmontabilă sau tangibilă în cele din urmă.
Bineînțeles că atunci când primești o veste ca cea primită de mine, sau mai rău, un diagnostic fatal, dar lent, nimic nu va mai fi la fel, iar restul vieții devine o aventură în care fie îți frângi gâtul, la modul figurat vorbind, fie câștigi, mai cu seamă dacă vrei să trăiești, și încă mai mult,să continui să te bucuri de viață.
Da, pentru o persoană aptă din punct de vedere fizic este greu de înțeles cum un tetraăplegic mai poate avea vreo plăcere de la viață, sau cum un orb poate să exulte de fericire în ciuda handicapului său.

Despre asta este de fapt acest blog, despre felul cum putem demonstra în mod practic că orbirea, sau orice altă dizabilitate sau condiție permanentă ce ne dezavantajează poate fi biruită, astfel încât viața să merite să fie trăită la maximul de împlinire posibilă.

Urmăriți articolele acestui blog pentru a descoperi cum am abordat fiecare situație în parte și care a fost mecanismul ce a declanșat declicul potrivit în fiecare moment critic.
Da, vor fi mai mult decât teorii, mai mult decât abordări psihologice sau de comportament, vor fi exemple de viață practică.
Nu cred nici pe departe că sunt un caracter superior, că am o inimă tare sau că psihicul meu e destul de solid, ci cred că prin exercițiul potrivit la momentul potrivit fiecare persoană aflată înbtr-o situație similară cu a mea poate face ce am făcut eu și încă chiar mai mult.
Așa că singurele limite pe care le avem sunt cele stabilite de prejudecățile noastre.